Sunt puține momente în amenajare mai neplăcute decât cel în care burghiul alunecă pe faianță, lasă o zgârietură albă și, o secundă mai târziu, apare o fisură care traversează placa în diagonală. Placa e montată, rostuită, poate din același lot care nu se mai fabrică. Reparația costă infinit mai mult decât cele cinci minute pe care nu ai vrut să le pierzi cu pregătirea.
Vestea bună este că gaura într-o suprafață ceramică nu are nimic misterios. Se sparge doar când forțezi lucruri care nu trebuiau forțate: viteza, apăsarea sau tipul de burghiu.
Burghiul potrivit face jumătate din treabă
Faianța obișnuită, cea de perete, este relativ moale și se lasă găurită cu un burghiu cu vârf de carbură, în formă de sabie sau de suliță. Se găsește ieftin în orice magazin de bricolaj și funcționează bine.
Gresia porțelanată este cu totul altceva. Este densă, dură și abrazivă, iar un burghiu obișnuit se tocește în câteva secunde, apoi începe să frece în loc să taie, generând căldură și tensiuni în placă. Aici ai nevoie de un burghiu diamantat, tubular sau cu vârf diamantat. Costă mai mult, dar face gaura curat și, dacă îl răcești corect, ține pentru zeci de găuri.
Pentru gresia din clasa cea mai dură, cum sunt plăcile rectificate de mare format, doar varianta diamantată cu răcire cu apă dă rezultate previzibile. Merită să întrebi despre asta chiar din magazin, când cumperi plăcile, pentru că duritatea diferă mult între game.
Tehnica, pas cu pas
- Verifică ce e în spatele plăcii. Într-o baie sau bucătărie, în perete trec țevi de apă și cabluri electrice. Un detector de metale și instalații costă puțin și evită o zi foarte proastă. Ca regulă generală, zonele verticale de deasupra și dedesubtul prizelor, precum și cele din jurul robineților, sunt zone de risc.
- Marchează și fixează punctul. Suprafața smălțuită e lucioasă și burghiul alunecă. Lipește o bucată de bandă de mascare peste zonă și marchează pe ea cu un creion. Banda oferă aderență și protejează smalțul.
- Pornește fără percuție. Este cea mai importantă regulă. Modul cu percuție al bormașinii sparge placa aproape sigur. Se folosește exclusiv rotația simplă, la turație mică, 300-600 de rotații pe minut.
- Începe înclinat, apoi îndreaptă. Așază vârful la un unghi de aproximativ 45 de grade ca să creezi o mică zgârietură de ghidaj, apoi adu burghiul perpendicular pe perete și continuă.
- Apasă puțin și constant. Burghiul taie prin abraziune, nu prin forță. Presiunea excesivă generează căldură și fisurează placa din interior, fără să se vadă imediat.
- Răcește. La gresie, un burete umed ținut lângă gaură sau puțină apă pulverizată prelungește viața burghiului și previne microfisurile. La faianță subțire, e opțional, dar nu strică.
- Schimbă regimul după ce ai trecut de placă. Odată ajuns în zid, poți trece pe burghiu obișnuit și, dacă e cărămidă sau beton, poți activa percuția, cu grijă să nu revii cu vibrația în ceramică.
Dibluri, umiditate și greșeli frecvente
Diblul se alege în funcție de ce e în spatele plăcii, nu de placă în sine. În gips-carton ai nevoie de dibluri speciale, tip fluture sau metalice cu expandare; în cărămidă cu goluri, de dibluri lungi, care se ancorează în mai mulți pereți interiori; în beton, de dibluri clasice de nailon. O placă ceramică nu susține greutate prin ea însăși, ci doar transmite sarcina spre suport, iar acesta e motivul pentru care un raft greu prins doar în adezivul de sub faianță se desprinde cu tot cu placă. Aceleași principii de fixare se aplică și la montarea rafturilor pe perete, cu diferența că aici ai un strat fragil în plus.
Într-o baie, orice gaură perforează bariera de umiditate. Înainte de a introduce diblul, injectează puțin silicon sanitar în orificiu; la înșurubare, surplusul iese în afară și se șterge, iar interiorul rămâne etanș. Este același principiu de bun-simț discutat pe larg când vine vorba despre etanșeizarea corectă a rosturilor din baie: apa intră oriunde găsește un drum.
Câteva greșeli care se repetă an de an: găurirea exact în rost, unde adezivul e neuniform și placa se poate desprinde; poziționarea la mai puțin de doi centimetri de marginea plăcii, zona cea mai predispusă la ciobire; folosirea unui burghiu vechi, tocit, care freacă până când ceramica cedează; și, cea mai frecventă, uitarea percuției pornite din lucrarea anterioară.
Dacă tot ai emoții, exersează pe o placă rămasă din montaj, pusă pe o bucată de polistiren. Zece minute de probă îți arată exact cât trebuie să apeși și cât de repede intră burghiul. Iar dacă o placă tot crapă, nu e capătul lumii: o placă se poate înlocui individual, fără să desfaci peretele, atâta timp cât ai păstrat câteva bucăți de rezervă din lotul original. Motiv, de altfel, foarte bun ca să nu arunci niciodată cutia rămasă după o renovare.
