În fața raftului de materiale de finisaj, trei produse par să facă același lucru: acoperă o denivelare din perete. Gletul, chitul și ipsosul sunt însă lucruri diferite, cu compoziții, timpi și scopuri distincte. Alegerea greșită nu se vede în ziua aplicării, ci după două luni, când reparația crapă la loc sau când vopseaua de deasupra ei arată altfel decât restul peretelui.
Diferența de bază este simplă. Ipsosul este un liant mineral care face priză rapid și umple volume mari. Gletul este un material fin, cu granulație foarte mică, destinat stratului final de netezire înainte de vopsea. Chitul este o pastă gata preparată, elastică sau semirigidă, folosită pentru reparații punctuale și pentru rosturi. De aici derivă tot restul.
Ipsosul: pentru volum, nu pentru finisaj
Ipsosul de construcții se livrează ca pulbere, se amestecă cu apă și începe să facă priză în câteva minute. Este materialul potrivit când ai de umplut ceva serios: o gaură rămasă după demontarea unei doze, un șanț de instalație electrică, o porțiune lipsă de tencuială, o colț rupt.
Cum se lucrează corect cu el:
- Preparație în cantități mici. Ipsosul preparat nu se poate „reînvia” cu apă după ce a început priza; devine friabil și nu mai ține.
- Se toarnă pulberea în apă, nu invers, și se lasă câteva zeci de secunde să se îmbibe înainte de amestec.
- Suportul se umezește ușor înainte de aplicare, altfel absoarbe apa din material și priza se face incomplet.
- Se aplică în straturi. O umplere de câțiva centimetri făcută dintr-o dată fisurează la uscare; două-trei reprize dau un rezultat mult mai stabil.
- Se lasă intenționat câțiva milimetri sub nivelul peretelui, urmând ca gletul să vină deasupra.
Ipsosul nu suportă umezeala permanentă. Într-o baie, la nivelul zonei stropite, sau într-o pivniță umedă, nu este materialul potrivit. Acolo se merge pe produse pe bază de ciment, iar alegerea unor materiale rezistente la umiditate pentru pereții băii devine o condiție, nu o preferință.
Gletul: stratul care decide cum arată vopseaua
Gletul are granulația cea mai fină din cele trei și se aplică în straturi subțiri, de ordinul milimetrilor. Rolul lui este să transforme o suprafață corectă, dar aspră, într-una netedă, gata de vopsit. Nu umple denivelări mari și nu are rost aplicat gros — va crăpa.
Există două categorii uzuale. Gletul în pulbere, pe bază de ipsos sau var, se prepară pe loc, este mai ieftin și potrivit pentru suprafețe mari. Gletul gata preparat, în găleată, e mai comod, are consistență constantă și se pretează foarte bine la reparații și la suprafețe mici. Pentru un perete întreg, diferența de preț contează; pentru trei petice, comoditatea câștigă.
Aplicarea corectă:
- Suportul trebuie amorsat. Pe un perete care absoarbe puternic, gletul se usucă instant la contact și nu mai poate fi întins.
- Se lucrează cu o gletieră metalică, ținută la un unghi mic, cu treceri lungi.
- Două straturi subțiri, aplicate perpendicular unul pe altul, dau un rezultat vizibil mai bun decât un strat gros.
- Se șlefuiește după uscarea completă, cu hârtie fină, la lumină razantă. O lampă ținută aproape de perete, paralel cu el, scoate în evidență fiecare denivelare rămasă.
- Se desprăfuiește temeinic înainte de amorsă și vopsea.
Lumina razantă este trucul cel mai util din tot procesul. Ochiul nu vede denivelările la lumina normală din cameră, dar le vede perfect când sursa e aproape de suprafață. Verifică peretele așa înainte să declari că e gata, nu după ce ai dat prima mână de vopsea.
Un alt aspect ignorat este praful de la șlefuire. Este extrem de fin, se ridică în tot apartamentul și se depune ore întregi după ce ai terminat. Aspiră suprafața, apoi lasă camera să se așeze o oră și mai treci o dată cu o lavetă ușor umedă. Poartă mască, pentru că expunerea prelungită la pulberi fine nu este inofensivă, mai ales în spații închise și prost ventilate.
Merită spus și când nu ai nevoie de glet pe toată suprafața. Dacă peretele existent este uniform, fără relief și fără decojiri, iar tu doar schimbi culoarea, o gletuire integrală este muncă în plus fără câștig. Gletul se justifică atunci când suprafața are un aspect neuniform vizibil la lumina razantă, când ai făcut multe reparații punctuale sau când treci de la un finisaj mat la unul cu luciu, care scoate în evidență orice imperfecțiune.
Chitul: reparații punctuale, rosturi și mișcare
Termenul de chit acoperă mai multe produse, iar aici apare confuzia. Chitul de rosturi pentru gips-carton este destinat îmbinărilor dintre plăci și se folosește împreună cu bandă de armare. Chitul acrilic în tub se aplică cu pistolul și e făcut pentru rosturi care se mișcă puțin — pe conturul tocurilor, la îmbinarea dintre plintă și perete, la fisurile de la joncțiunea a două materiale diferite. Chitul siliconic este pentru zone cu apă și nu se vopsește.
Criteriul de alegere este mișcarea. Dacă zona respectivă se dilată și se contractă — și orice îmbinare între două materiale diferite face asta — un material rigid va crăpa la loc, oricât de bine l-ai aplicat. Acolo ai nevoie de ceva elastic. Dacă zona e stabilă, un material rigid dă o suprafață mai bună de vopsit. Diferența dintre un produs mediocru și unul bun se vede mai ales la contracție și la aderență, iar calitatea chitului la lucrările de finisaj este unul dintre locurile unde economia se plătește de două ori.
Aplicarea chitului acrilic din tub, pe scurt: tai vârful la un unghi și la un diametru cât rostul, aplici o singură trecere continuă, apoi netezești imediat cu degetul umed sau cu o spatulă de silicon. Netezirea după ce a început să facă peliculă strică tot.
Ce folosești pentru fiecare situație concretă
- Gaură de diblu, câțiva milimetri: glet gata preparat, într-un singur strat, șlefuit ușor.
- Gaură de câțiva centimetri, după demontarea unei console: ipsos în două reprize, apoi glet deasupra.
- Fisură fină de contracție în tencuială: se deschide în V, se desprăfuiește și se umple cu glet elastic sau chit acrilic, eventual cu bandă de armare dacă e lungă; pașii de reparare a unei crăpături înainte de zugrăvit sunt aceiași, indiferent dacă urmează sau nu vopsea.
- Fisură pe linia dintre tavan și perete: chit acrilic, pentru că zona lucrează.
- Colț de perete lovit: ipsos cu colțar metalic sau din PVC înglobat, apoi glet.
- Rost între plintă și perete: chit acrilic vopsibil.
- Rost în jurul căzii sau al cabinei de duș: silicon sanitar, niciodată glet sau ipsos.
- Îmbinare între plăci de gips-carton: chit specific de rosturi plus bandă de armare, în trei straturi succesive, tot mai late.
Observația care se aplică peste tot: dacă fisura reapare de fiecare dată în același loc, materialul nu este vinovat. Ceva se mișcă acolo — o structură, o îmbinare de materiale, o tasare. Umplerea repetată nu rezolvă nimic. Pentru fisuri care se lărgesc vizibil în timp, care apar în diagonală de la colțurile ușilor sau care merg pe toată înălțimea peretelui, discuția nu mai e de finisaj și merită cerută părerea unui inginer structurist.
Greșeli care se plătesc mai târziu
- Aplicare pe suport neamorsat. Cea mai frecventă. Materialul se usucă prea repede, aderă slab și se desprinde la primul strat de vopsea.
- Strat prea gros dintr-o singură trecere. Crapă la uscare, aproape garantat.
- Șlefuit prea devreme. Materialul insuficient uscat se încarcă pe hârtie și lasă zgârieturi adânci.
- Amestec prea apos. Pare mai ușor de întins, dar se contractă mult și lasă o suprafață slabă.
- Preparare în cantitate prea mare. Ajungi să lucrezi cu material care a început priza, iar rezultatul e granulat.
- Ignorarea prafului. Un strat de praf între două straturi de material anulează aderența dintre ele.
Ordinea logică pentru orice reparație la perete rămâne aceeași, indiferent de dimensiune: îndepărtezi ce nu ține, cureți, amorsezi, umpli cu materialul potrivit volumului, netezești cu materialul potrivit finisajului, lași să se usuce complet, șlefuiești la lumină razantă, desprăfuiești, amorsezi din nou zona reparată și abia apoi vopsești. Cine sare peste amorsarea finală a peticului va vedea exact conturul reparației prin două straturi de vopsea, și atunci nu mai are ce face decât să reia tot peretele.
